În timpul verii, Tata meșterea din lemn cozi pentru sape, pentru hârlețe, pentru greble, pentru coase, pentru toporâște. Cum venea însă toamna, oamenii îi aduceau pielicele ca să le coase căciuli, bonde sau cojoace. Când Tata le lua și zicea : " Uite ce frumoasă-i !", nu știu de ce, dar puneam și eu mâna ca să le simt. Tata scria cu creion chimic pe spatele pielicelelor numele oamenilor și data când să vină să ia ce-au cerut să le lucreze. Dar, odată strânse, de multe ori, din cauza umezelii, se ștergea ceea ce scrisese el acolo. Atunci, el mă chema și-mi zicea :
- Hai tu, Valica, ia spune-mi a cui oare o fi pielicica asta ?
- Eu îi spuneam întotdeauna exact a cui era fiecare pielicică.
- - Asta-i a lui Neculai Zăru, asta-i a lui Costache Catană și tot așa, le știam spune pentru fiecare. Eu le recunoșteam ușor, căci atunci când omul venea și intra în casă, aducând pielicica pentru lucrat, fiecare venea cu un fel de "curent" al lui, cu "ceva" pe care eu îl simțeam; acel "ceva" rămânea la noi în casă până venea omul și își lua înapoi pielicelele lucrate. Și eu îl recunoșteam foarte bine pe fiecare om, căci simșeam mereu care pielicele sunt ale fiecăruia. Dar Tata, după ce lua la lucru pielicica, o curăța, cosea căciula sau bunda, dar uita a cui era, el fiind bătrân și mereu plin de gânduri. La urmă, mă întreba însă pe mine ; 
- Ia pune mâna, Valica, și pe asta și spune-mi a cui mai este ?
Eu, cum puneam mâna, îi spuneam cărui om trebuie să i-o dea. 
De aceea, oamenii din  sat au băgat de seamă că eu am ceva în mine, o putere pe care ei nu și-o puteau explica altcumva decât că eu aș fi cu un lucru rău în mine."

 Din cele relatate de însăși  Valentina reiese că deși s-a născut într-o familie de oameni săraci din punct de vedere material, ea a avut parte în primii ani ai vieții de ocrotirea  și  dragostea părinților, precum și de prietenia surorilor și fraților ei. Deși orbise în acel groaznic accident ea nu a fost considerată ca fiind o povară pentru familie, ba din contra, fiind înzestrată  de Bunul Dumnezeu cu  calitățile deosebite pe care le are și astăzi, ea era de ajutor familiei și consătenilor ei. În căsuța din satul Dobrovăț, Valentina a trăit ani de care își aduce totdeauna aminte, înconjurată de căldura sufletească fără egal a părinților pe care nu-i va uita nicicând.
 Tot din dragoste pentru ea și având încredere în promisiunile care li se făcuseră, părinții au încredințat-o pe Valentina unei familii din Jimbolia. Ei au sperat ca ajungând în altă familie, cu mai multe posibilități materiale, fetița lor să poată fi vindecată de medicii ardeleni.
Dar pentru Valentina, despărțirea de propria-i familie a însemnat o adevărată traumă. În noua familie se simțea foarte singură și străină. Cât despre vindecare, nici vorbă. Din contră, lipsită de dragostea părinților, a fraților  și surorilor, Valentina a devenit izolată, interiorizată.  Urmând sfatul tatălui său, ea nu povestea nimănui despre lumea de culori  numai de ea văzută.
Familia respectivă a avut un sfârșit tragic. Au murit amândoi odată electrocutați de o instalație defectă.
Valentina  a trăit următorii doi ani în casa părinților doamnei decedate, în satul Runcu de Sus, județul Hunedara. Aceștia  erau doi bătrâni cumsecade care nu au părăsit-o. După doi ani bătrânul a părăsit lumea aceasta și bătrâna împreună cu Valentina s-au retras la Ghelar. Despre familia ei din Moldova, Valentina nu a mai avut nici o veste după moartea celor doi soți. A fost o mare suferință sufletească atât pentru ea, cât și pentru părinții ei. 
 Dar, cum Dumnezeu le aranjează pe toate, iată că într-o bună zi, Valentina este găsită de sora ei care se căsătorise în Hunedoara. Valentina trăiește următorii trei ani în casa acestei surori. Și aici ea este de mare ajutor. Era prietena apropiată a celor doi copii pe care sora ei îi avea și care, ar fi rămas adesea singuri acasă, dacă nu ar fi fost ea. 
Dar, iată că un șir de întâmplări stranii aparent și neînțelese decât de Valentina care vedea ce se întâmpla de fapt, au determinat pe sora și pe cumnatul ei să refuze a o mai găzdui. Ba, încă ei au bănuit că are pe "necuratul" în ea. Ce multă durere sufletească trebuie să fi simțit biata Valentina în acele clipe. A revenit în satul copilăriei, dar se produsese o mare ruptură determinată în primul rând de timpul care trecuse și în al doilea rând de faima rea pe care o căpătase în urma povestirilor rudelor de la Hunedoara. Abia acum Valentina s-a simțit tolerată în propria casă părintească. Frații și surorile nu mai erau cei de altădată. Credeau că prezența ei le-ar zădărnici planurile de căsătorie…Deși sufereau în adâncul sufletului lor, părinții au hotărât ca Valentina să plece din nou de acasă. Au obținut trimiterea ei la Centrul de educare și calificare de la Arad. In anul 1968, Valentina a ajuns din nou în capătul opus al țării.
 Aici, Valentina a învățat alfabetul Braille și modul de scriere și citire a textelor pentru orbi. Ea a fost o elevă care a dovedit înclinații deosebite spre activitățile practice. Deși avea calități intelectuale deosebite, ca de exemplu o memorie  de excepție pe care o are și acum și pe care mulți și-ar dori s-o aibă,  sensibilitatea deosebită și emoțiile pe care le avea la redarea cunoștințelor de istorie și geografie I-au produs la un moment dat o puternică hemoragie pe nas. De aceea profesorii au hotărât să fie repartizată la atelierele profesionale. Timp de cinci ani, Valentina a învățat aici croitoria, tricotajul, masajul și alte activități practice deosebite.
 În anul 1973, a revenit în Moldova și, cu ajutorul Asociației orbilor a fost angajată la policlinică ca maseuză pentru tratamente recuperatorii. Aici l-a cunoscut pe  viitorul ei soț, Petru Gârlea, care tocmai suferise un groaznic accident. Ulterior, s-a mutat la atelierul unei cooperative de invalizi, unde se confecționau diferite obiecte casnice.

 

p6