|
În
timpul verii, Tata meșterea din lemn cozi pentru sape, pentru hârlețe,
pentru greble, pentru coase, pentru toporâște. Cum venea însă toamna, oamenii
îi aduceau pielicele ca să le coase căciuli, bonde sau cojoace. Când Tata
le lua și zicea : " Uite ce frumoasă-i !", nu știu de ce, dar puneam și
eu mâna ca să le simt. Tata scria cu creion chimic pe spatele pielicelelor
numele oamenilor și data când să vină să ia ce-au cerut să le lucreze.
Dar, odată strânse, de multe ori, din cauza umezelii, se ștergea ceea ce
scrisese el acolo. Atunci, el mă chema și-mi zicea :
- Hai tu, Valica, ia
spune-mi a cui oare o fi pielicica asta ?
- Eu îi spuneam întotdeauna
exact a cui era fiecare pielicică.
- - Asta-i a lui Neculai
Zăru, asta-i a lui Costache Catană și tot așa, le știam spune pentru fiecare.
Eu le recunoșteam ușor, căci atunci când omul venea și intra în casă, aducând
pielicica pentru lucrat, fiecare venea cu un fel de "curent" al lui, cu
"ceva" pe care eu îl simțeam; acel "ceva" rămânea la noi în casă până venea
omul și își lua înapoi pielicelele lucrate. Și eu îl recunoșteam foarte
bine pe fiecare om, căci simșeam mereu care pielicele sunt ale fiecăruia.
Dar Tata, după ce lua la lucru pielicica, o curăța, cosea căciula sau bunda,
dar uita a cui era, el fiind bătrân și mereu plin de gânduri. La urmă,
mă întreba însă pe mine ;
- Ia pune mâna, Valica,
și pe asta și spune-mi a cui mai este ?
Eu, cum puneam mâna,
îi spuneam cărui om trebuie să i-o dea.
De aceea, oamenii din
sat au băgat de seamă că eu am ceva în mine, o putere pe care ei nu și-o
puteau explica altcumva decât că eu aș fi cu un lucru rău în mine."
Din cele relatate
de însăși Valentina reiese că deși s-a născut într-o familie de oameni
săraci din punct de vedere material, ea a avut parte în primii ani ai vieții
de ocrotirea și dragostea părinților, precum și de prietenia
surorilor și fraților ei. Deși orbise în acel groaznic accident ea nu a
fost considerată ca fiind o povară pentru familie, ba din contra, fiind
înzestrată de Bunul Dumnezeu cu calitățile deosebite pe care
le are și astăzi, ea era de ajutor familiei și consătenilor ei. În căsuța
din satul Dobrovăț, Valentina a trăit ani de care își aduce totdeauna aminte,
înconjurată de căldura sufletească fără egal a părinților pe care nu-i
va uita nicicând.
Tot din dragoste
pentru ea și având încredere în promisiunile care li se făcuseră, părinții
au încredințat-o pe Valentina unei familii din Jimbolia. Ei au sperat ca
ajungând în altă familie, cu mai multe posibilități materiale, fetița lor
să poată fi vindecată de medicii ardeleni.
Dar pentru Valentina,
despărțirea de propria-i familie a însemnat o adevărată traumă. În noua
familie se simțea foarte singură și străină. Cât despre vindecare, nici
vorbă. Din contră, lipsită de dragostea părinților, a fraților și
surorilor, Valentina a devenit izolată, interiorizată. Urmând sfatul
tatălui său, ea nu povestea nimănui despre lumea de culori numai
de ea văzută.
Familia respectivă a
avut un sfârșit tragic. Au murit amândoi odată electrocutați de o instalație
defectă.
Valentina a trăit
următorii doi ani în casa părinților doamnei decedate, în satul Runcu de
Sus, județul Hunedara. Aceștia erau doi bătrâni cumsecade care nu
au părăsit-o. După doi ani bătrânul a părăsit lumea aceasta și bătrâna
împreună cu Valentina s-au retras la Ghelar. Despre familia ei din Moldova,
Valentina nu a mai avut nici o veste după moartea celor doi soți. A fost
o mare suferință sufletească atât pentru ea, cât și pentru părinții ei.
Dar, cum Dumnezeu
le aranjează pe toate, iată că într-o bună zi, Valentina este găsită de
sora ei care se căsătorise în Hunedoara. Valentina trăiește următorii trei
ani în casa acestei surori. Și aici ea este de mare ajutor. Era prietena
apropiată a celor doi copii pe care sora ei îi avea și care, ar fi rămas
adesea singuri acasă, dacă nu ar fi fost ea.
Dar, iată că un șir de
întâmplări stranii aparent și neînțelese decât de Valentina care vedea
ce se întâmpla de fapt, au determinat pe sora și pe cumnatul ei să refuze
a o mai găzdui. Ba, încă ei au bănuit că are pe "necuratul" în ea. Ce multă
durere sufletească trebuie să fi simțit biata Valentina în acele clipe.
A revenit în satul copilăriei, dar se produsese o mare ruptură determinată
în primul rând de timpul care trecuse și în al doilea rând de faima rea
pe care o căpătase în urma povestirilor rudelor de la Hunedoara. Abia acum
Valentina s-a simțit tolerată în propria casă părintească. Frații și surorile
nu mai erau cei de altădată. Credeau că prezența ei le-ar zădărnici planurile
de căsătorie
Deși sufereau în adâncul sufletului lor, părinții au hotărât
ca Valentina să plece din nou de acasă. Au obținut trimiterea ei la Centrul
de educare și calificare de la Arad. In anul 1968, Valentina a ajuns din
nou în capătul opus al țării.
Aici, Valentina
a învățat alfabetul Braille și modul de scriere și citire a textelor pentru
orbi. Ea a fost o elevă care a dovedit înclinații deosebite spre activitățile
practice. Deși avea calități intelectuale deosebite, ca de exemplu o memorie
de excepție pe care o are și acum și pe care mulți și-ar dori s-o aibă,
sensibilitatea deosebită și emoțiile pe care le avea la redarea cunoștințelor
de istorie și geografie I-au produs la un moment dat o puternică hemoragie
pe nas. De aceea profesorii au hotărât să fie repartizată la atelierele
profesionale. Timp de cinci ani, Valentina a învățat aici croitoria, tricotajul,
masajul și alte activități practice deosebite.
În anul 1973, a
revenit în Moldova și, cu ajutorul Asociației orbilor a fost angajată la
policlinică ca maseuză pentru tratamente recuperatorii. Aici l-a cunoscut
pe viitorul ei soț, Petru Gârlea, care tocmai suferise un groaznic
accident. Ulterior, s-a mutat la atelierul unei cooperative de invalizi,
unde se confecționau diferite obiecte casnice.
|